ANAF și reglementările prudențiale: cum se aplică prețurile de transfer în bănci

Cum evidențiază teoria prețurilor de transfer aceste situații prin analiza funcțională?

Regimul prudențial impune asupra instituțiilor bancare obligații stricte menite să mențină un nivel ridicat de lichiditate.

Cu toate acestea, modul în care băncile îndeplinesc această cerință nu le dă dreptul să ocolească regulile referitoare la demonstrarea substanței economice a operațiunilor, inclusiv a celor efectuate între entități din același grup.

Dosarul prețurilor de transfer a dobânit o importanță suplimentară pentru bănci în validarea principiului lungimii de braț, independent de metoda aleasă pentru alocarea costurilor și a beneficiilor, cu scopul de a stabili o bază corectă de impozitare.

În practică, instituțiile de credit desfășoară activități intragrup și sunt supuse unor reguli prudențiale care cer menținerea unor active cu o lichiditate ridicată, capabile să acopere o perioadă de stres de cel puțin 30 de zile, conform normativului bancar [1]. Transferul semnificativ de risc, validat de autoritatea de supraveghere în baza cadrului Basel III/IV și a Regulamentului privind cerințele de capital (CRR), permite băncii care cedează activul să diminueze activele ponderate la risc și, implicit, să reducă cerințele de capital, fără a modifica fondurile proprii eligibile.

Beneficiul economic (capitalul eliberat) se compară cu costul protecției plătite. Impactul asupra costului lichidității se manifestă doar dacă operațiunea include și un componentă de finanțare. Operațiunea este validă numai dacă respectă criteriile SRT, cerințele de retenție și absența oricărui sprijin implicit [2].

Prin reducerea RWA, transferul semnificativ de risc eliberează capital, ceea ce îmbunătățește indicatorii de solvabilitate și poate reduce necesitatea unei infuzii de capital suplimentare. Cerințele de lichiditate (LCR, NSFR) rămân separate și trebuie respectate independent; capacitatea de a atrage depozite depinde de încrederea pieței și de costul finanțării, aspecte pe care o poziție de capital mai solidă le poate susține indirect.

Un transfer de risc între entități ale aceluiași grup nu produce efectele unui transfer semnificativ de risc dacă există garanții de executare sau alt sprijin din partea cedentului, deoarece riscul rămâne efectiv la acesta, iar remunerarea administrării portofoliului nu reflectă asumarea reală a riscului.

Teoria prețurilor de transfer evidențiază aceste situații prin analiza funcțională, alocând riscul și profitul entității care controlează riscul și îl poate suporta financiar. Prețurile de transfer pot influența repartizarea costurilor de finanțare, a beneficiilor de lichiditate și a riscurilor în cadrul grupului, dar nu modifică automat calculul indicatorilor prudențiali, care urmează regulile proprii ale CRR.

Potrivit art. 4 alin.

(2)–(4) din Regulamentul delegat (UE) 2015/61, LCR (Liquidity Coverage Ratio) trebuie să fie, în condiții normale, de cel puțin 100%, fiind prevăzute condiții pentru utilizarea activelor lichide în perioade de stres și obligații de raportare atunci când indicatorul scade sau este de așteptat să scadă sub pragul respectiv.

Formula indicatorului este raportul dintre stocul activelor lichide de înaltă calitate (HQLA) și ieșirile nete de numerar estimate pentru 30 de zile, exprimat procentual.

Cerintele privind finanțarea stabilă netă, NSFR (Net Stable Funding Ratio), sunt reglementate în partea a șasea din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 — CRR, inclusiv art. 428a și următoarele, în forma aplicabilă. Standardele Basel relevante includ LCR20 și LCR30, respectiv cadrul NSFR.

La nivelul administrării interne, principiile Basel privind riscul de lichiditate, inclusiv LQY10 pct. 10.4 și 10.63–10.64, susțin alocarea costurilor, beneficiilor și riscurilor de lichiditate și monitorizarea acestora atât la nivel individual, cât și la nivel consolidat.

În cadrul grupurilor bancare, apartenența la grup poate influența costul finanțării unei entități prin sprijinul implicit, factor de comparabilitate analizat în prețurile de transfer, care îmbunătățește profilul de risc al băncii față de situația în care ar opera singură. Finanțarea intragrup poate fi organizată printr-un mecanism de cash pooling, fizic sau noțional, în care soldurile creditoare și debitoare ale participanților sunt compensate, dobânda aplicându-se soldului net.

Beneficiile mecanismului se alocă între membri la valoarea de piață, în funcție de contribuția, riscul și funcțiile fiecăruia, inclusiv remunerarea pool leader-ului pentru coordonare.

Dacă mecanismul presupune garanții încrucișate sau răspundere pentru obligațiile altui membru, acestea trebuie remunerate corespunzător și analizate din perspectiva marilor expuneri, a lichidității individuale și a riscului de contestare în caz de insolvență.

Beneficiile mecanismului se alocă între membri la valoarea de piață, în funcție de contribuția

Influența dificultăților de lichiditate asupra prețurilor de transfer în cazul unei filiale finanțate de banca-mamă

Dacă o filială se confruntă cu probleme de lichiditate, dar are obligația de a întocmi și prezenta, la solicitarea ANAF, dosarul prețurilor de transfer, finanțarea acordată de banca-mamă devine relevantă atât pentru analiza fiscală, cât și pentru evaluarea capacității de rambursare și a riscului de credit. Dificultățile de lichiditate nu exonerează, prin ele însele, filiala de obligațiile de documentare și nu justifică automat o dobândă mai mică sau mai mare decât cea de piață.

Acestea reprezintă însă un element esențial în stabilirea condițiilor în care un creditor independent ar fi acordat finanțarea. Trebuie distinse trei situații: 1. un împrumut intragrup acordat în condiții comerciale; 2.

o finanțare de sprijin acordată pentru menținerea activității filialei; și 3. o finanțare repetată ori prelungită care, în substanță, acoperă un deficit structural de lichiditate. Aceste situații pot necesita analize diferite ale bonității, maturității, dobânzii și capacității de rambursare.

Cum influențează lichiditatea dobânda intragrup

Potrivit Capitolului X din Ghidurile OCDE privind prețurile de transfer (ediția 2022, care încorporează Ghidul privind tranzacțiile financiare din 2020), bonitatea debitorului este un element central în stabilirea dobânzii de piață. Dacă filiala se confruntă cu dificultăți financiare, analiza trebuie să evalueze riscul de nerambursare, durata finanțării, garanțiile, moneda și, mai ales, dacă un creditor independent ar fi acordat efectiv finanțarea în acei termeni, în absența căreia tranzacția poate fi recaracterizată.

Aplicarea acestor reguli în sectorul bancar necesită prudență, întrucât ghidul nu acoperă, ca regulă, activitatea de bază a entităților financiare reglementate, iar finanțarea intragrup rămâne supusă și cerințelor prudențiale.

Totuși, dificultățile de lichiditate nu conduc automat la o dobândă mai mare. Trebuie analizat și sprijinul implicit rezultat din apartenența la grup.

Dacă filiala este importantă strategic pentru bancă, integrarea operațională este puternică, iar grupul are un istoric credibil de susținere a acesteia, bonitatea relevantă pentru stabilirea dobânzii poate fi mai bună decât bonitatea filialei analizate izolat.

Avantajul care rezultă exclusiv din asocierea pasivă cu grupul, adică din sprijinul său implicit, nu justifică, în sine, plata unui comision. Garanția explicită, în schimb, are o remunerație care trebuie analizată distinct [3]. Atunci când garanția ia forma unei scrisori de garanție bancară, comisionul aferent poate fi tratat ca o cheltuială deductibilă, cu respectarea condițiilor generale de deductibilitate din Codul fiscal, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: garanția aduce garantatului un beneficiu economic real, de exemplu o capacitate de îndatorare mai mare sau un cost al finanțării mai redus; garanția este executabilă; comisionul corespunde valorii de piață și este susținut prin documentația prețurilor de transfer.

În lipsa acestora, organul fiscal poate ajusta comisionul sau poate recalifica tranzacția, potrivit art. 11 alin. (4) din Codul fiscal.

În plus, dacă banca-mamă continuă să finanțeze filiala, deși aceasta nu poate rambursa în condițiile inițiale, trebuie stabilit dacă operațiunea rămâne un împrumut, dacă este necesară restructurarea sa sau dacă finanțarea are, în substanță, caracteristicile unui sprijin financiar pe termen lung. Nu este suficient să se aplice automat o marjă ridicată pentru a reflecta riscul, dacă un creditor independent nu ar fi acordat deloc împrumutul în aceleași condiții.

Un sold debitor prezentat contractual drept temporar poate necesita o delimitare diferită atunci când persistă pe perioade îndelungate, este reînnoit sistematic și nu există perspective realiste de rambursare pe termen scurt.

Pct. 10.122 din Ghidul OCDE privind tranzacțiile financiare recunoaște că pozițiile descrise drept solduri de cash pooling pot deveni, în substanță, depozite pe termen lung sau împrumuturi la termen.

Nu există un prag temporal universal care să determine automat recalificarea.