Lia Bugnar îi ia apărarea regizorului Felix Alexa în scandalul de hărțuire sexuală

Regizoarea avertizează: situația cere nuanțe și un exemplu concret!

Lia Bugnar ia apărarea lui Felix Alexa: „Mi-e frică de haitele, nu de regizor”

Controversele declanșate de numirea regizorului Felix Alexa în conducerea artistică a Teatrului Național București au stârnit o val de reacții în mediul cultural.

În mijlocul acestei dezbatere, actrița și regizoare Lia Bugnar a publicat o lungă declarație pe rețelele sociale, în care susține că temea principală nu este persoana acuzată în trecut de hărțuire, ci mecanismul de condamnare publică fără bază legală solidă.

Bugnar argumentează că, în absența unui proces judiciar sau a unei plângeri formale, judecata publică se transformă într-un tribunal al opiniei, unde nuanțele sunt adesea ignorate în favoarea unui sentiment colectiv de dreptate imediată.

Această intervenție vine pe fondul deciziei luate de managerul Teatrului Național, Ada Lupu Hausvater, care a explicat că angajarea lui Felix Alexa a fost rezultatul unor discuții interne în conducerea instituției. Bugnar recunoaște că s-a temut inițial să se pronunțe, temându-se că se alătură altor voci din „haite” care se formează ușor în spațiul public. Ea descrie o epocă marcată de alienare, singurătate în grupuri și frustrare, unde oamenii se unesc rapid pentru a acționa conform principiului haitei. Totuși, neliniștea sa a fost atât de mare încât a afectat somnul ei, ceea ce a determinat-o să își exprime punctul de vedere.

Pentru a da context, Bugnar se prezintă ca o persoană care a crescut într-o familie cu abuz și care a petrecut toată viața ferindu-se de astfel de situații. Ea se descrie ca o intervenționistă naturală, gata să se poziționeze între partenerii ce se ceartă în spații publice, deși adesea primește reproșuri pentru această implicare.

Spectacolele ei sunt descrise ca fiind intrinsec feministe, punând în prim-plan femei cu putere, umor și dreptate, aspect cunoscut de publicul ei fidel.

Cu toate acestea, Bugnar admite că nu a mai putut tăcere în fața unei situații care a fost deja tranșată de „tribunalul poporului”, cu o sentință publică rostită și o „execuție” simbolică în desfășurare.

Bugnar menționează că a urmărit, acum patru ani, materialul jurnalistic care a expus acuzațiile împotriva lui Felix Alexa. În acel material, existau mărturii atât anonime, cât și nu, iar regizorul a răspuns afirmând că a avut relații de durată cu femeile respective. Bugnar subliniază că relațiile romantice între studenți și profesori sunt o realitate comună, deși implică o dinamică de putere. Ea admite că, ca studentă, a fost îndrăgostită de profesori, dar a pus aceste sentimente de o parte din cauza diferențelor de experiență și talent.

Punctul cheie al argumentului ei este că, deși dinamica de putere există, o femeie adultă are capacitatea de a decide, deci o parte din responsabilitate revine și ei.

În continuare, Bugnar critică postările în care se acuză „tăcerea breslei”, sugerând că profesioniștii se tem să critice regizorul de frică să nu piardă roluri.

Ea recunoaște că frica este prezentă, dar nu față de Felix Alexa, ci față de spectatorii care se constituie în haite și pronunță sentințe înainte de orice proces, fără a da posibilitatea acuzatului să se apere.

Bugnar critică postările care acuză „tăcerea breslei”!

Bugnar, în vârstă avansată, împreună cu partenerul ei, Iago, cred că vor supraviețui acestei optiuni de viață, chiar dacă publicul le va arunca roșii în fiecare spectacol viitor.

Regizoarea avertizează că situația necesită o analiză cu nuanțe și oferă un exemplu concret. Una dintre femeile care s-au plâns public de hărțuire și teroară din partea lui Felix a ignorat faptul că, în acea perioadă, ea însăși i-a trimis numeroase e-mailuri în care îl declara iubire, îi scria poezii și îi cerea iertare repetat.

Bugnar subliniază că teroarea și hărțuirea au multe forme și că, deși ea crede acum că iubește un bărbat, peste câțiva ani s-ar putea să se simtă că s-a păcălit.

Din acest nivel de complexitate, ea consideră că nu este justificat să se tranșeze lucrurile în „tribunale publice”.

O altă întrebare esențială pe care Bugnar o ridică este de ce, după patru ani de la materialul jurnalistic, niciuna dintre femeile care l-au reclamat pe Felix Alexa a depus o plângere formală la poliție sau a urmat calea legală. Ea subliniază că există legi pentru astfel de cazuri și că, dacă lucrurile rămân la nivel de zisuri reciproce, ele devin extrem de periculoase.

Bugnar își imaginează un scenariu în care ar putea lua oricare dintre regizorii cu care a lucrat și ar putea spune „verzi și uscate”, convingând câteva femei nemulțumite de viață să se alăture ei pentru a „face rău” acuzatului.

Finalul declarației este un apel la rațiune juridică și echitate. Bugnar atrage atenția că au trecut patru ani de la materialul despre Felix, fără niciun demers legal concret, nici măcar o plângere la poliție. Ea se întreabă care ar trebui să fie urmarea: ar trebui ca Felix să nu mai lucreze niciodată? Care ar fi pedeapsa corectă? Dacă totul se rezumă la acuzații din gură, aceasta devine o armă îngrozitor de periculoasă.

Bugnar acceptă riscul de a fi aruncată cu roșii, dar se teme mai mult de a ajunge la punctul în care îi va fi frică să spună ce crede.

Ea se întreabă dacă, în caz că Felix ar ajunge la capătul răbdării și se sinucide, ar fi fost o dreptate sau un pas spre o lume mai bună.

Pentru Bugnar, răspunsul este negativ.

Declarația se încheie cu o afirmație de curaj: singurul lucru care o sperie este să ajungă la punctul de a-i fi frică să exprime opinia sa.