Pensii europene la limita: țările generoase nu mai au spațiu de manevră

Cum poate generozitatea să provoace lipsă de spațiu?

Sistemul de pensii din Europa se află într-o fațadă critică, unde națiunile cu cele mai generoase beneficii s-au epuizat complet din punct de vedere fiscal.

Timp de mai multe decenii, cetățenii europeni au acceptat să cedeze statului aproape jumătate din câștigurile lor, în schimbul unei garanții de bază: o pensionare la aproximativ 60 ani, asigurate cu un venit stabil pe durata întregii vieți.

Această promisiune a rezistat la mai multe crize economice, la schimbări de guvern și la reformele amânate, precum subliniază Wall Street Journal. Totuși, matematica care stă la baza acestui aranjament nu a rezistat.

O cercetare publicată în Oxford Bulletin of Economics and Statistics demonstrează că, în mai multe economii majore din Europa, guvernele au atins deja pragul maxim de impozitare a muncii necesar pentru finanțarea sistemului de pensii.

Mai mult, statele cu cele mai generoase sisteme sunt exact cele care se află la limita acestui plafon.

Structura clasică a protecției sociale europene este împinsă într-un impas între bugete publice epuizate și o demografie care îmbătrânește cu rapiditate.

Statul social, care a oferit o acoperire de la naștere până la bătrânețe și pe care generații întregi l-au considerat un drept de la sine înțeles, a devenit focarul unei incertitudini care generează, de la un capăt la altul al continentului, valuri de frică și de furie.

Tinerii lucrători exprimă acum deschis îndoiala că vor mai primi vreodată o pensie. Pensionarea se transformă dintr-un drept evident într-un țintă vagă și îndepărtată.

În centrul problemei se află contractul generațional nescris pe care se bazează majoritatea sistemelor europene: lucrătorii de astăzi plătesc pensiile celor din trecut, în așteptarea ca generațiile viitoare să le asigure ale lor. Acest model „pay-as-you-go” funcționează doar cât timp piramida vârstelor are o bază largă.

Pe măsură ce generația „baby boom” de după război intră în al optulea deceniu de viață, baza se îngustează, iar guvernele sunt forțate să alocă o parte tot mai mare din buget pentru a onora obligațiile de pensii.

Există un plafon pe care nimeni nu vede. Economisti precum Burkhard Heer (Universitatea din Augsburg), Vito Polito (Universitatea din Sheffield) și Michael R. Wickens au încercat să cuantifice o întrebare pe care dezbaterea publică o ocolește de obicei: până unde pot crește taxele pe muncă înainte ca acestea să înceteze să genereze venituri suplimentare?

Raționamentul se bazează pe fenomenul cunoscut în economie ca efectul Laffer. Peste un anumit prag, o contribuție socială mai mare descurajează activitatea economică atât de mult încât încasările totale încep să scadă, în loc să crească.

Există, prin urmare, o sumă maximă pe care un stat o poate alocă pensiilor din impozitele pe salarii, fără a se împrumuta și fără a tăia alte cheltuieli.

Cercetătorii denumesc această limită ca „limita pensiilor”. Distanța dintre acest plafon și cheltuielile efective ale statului pe pensii constituie rezerva de manevră fiscală disponibilă.

Paradoxul este că lipsa de spațiu nu rezultă din sărăcie, ci din generozitate.

Studiul identifică doi factori care explică aproape în totalitate diferențele dintre țări: nivelul deja ridicat al impozitării muncii și generozitatea sistemului de pensii.

Cele trei țări cu cel mai mare spațiu – Statele Unite, Irlanda și Regatul Unit – au cele mai mici rate de înlocuire și cele mai scăzute contribuții sociale.

Cele patru cu cel mai mic spațiu – Franța, Italia, Austria și Belgia – se numără printre cele mai generoase și printre cele care taxează deja cel mai mult munca.

Promisiunea mai bună a consumat, cu anticipație, rezerva viitorului.

În Europa coexistă trei arhitecturi distincte ale pensiei de stat. Franța, Italia și Spania se bazează exclusiv pe sistemul „pay-as-you-go”.

Spre deosebire de Statele Unite, unde peste 35 de trilioane de dolari din fondurile de pensii private sunt investiți în acțiuni și obligațiuni, contribuțiile sociale ale lucrătorilor europeni din aceste țări ajung direct în buzunarele pensionarilor actuali.

Ele reprezintă 27% din câștigurile brute în Franța și 33% în Italia.

Ele reprezintă 27% din câștigurile brute în Franța și 33%

Potrivit datelor OCDE folosite în studiu, rata brută de înlocuire a pensiei a fost, în medie, de 74,5% în Italia, 76,1% în Spania și 58,6% în Franța.

Când costurile de împrumut au explodat în timpul crizei datoriilor din zona euro, Grecia, Italia, Spania și Portugalia au fost nevoite să taie. În 2011, Italia a ridicat vârsta de pensionare la 67 de ani și a legat-o de speranța de viață. Spania a extins perioada de cotizare, iar Grecia a redus pensiile cu până la 40%. Țările nordice au construit modele hibride, considerate de comunitatea economică mult mai sustenabile. Danemarca, Olanda și Suedia combină o pensie națională de bază cu fonduri ocupaționale la nivel de sector, al căror capital este investit pe piețele internaționale.

Activele acestor fonduri ajung la 100%–200% din PIB, o dimensiune comparabilă cu cea din Statele Unite, și sunt administrate de organizații non-profit ale angajaților și angajatorilor.

„Acest model asigură un venit garantat, salarii mari și rezerve solide de capital de investiții care consolidează avuția națională”, subliniază economistul Jacob Kierkegaard.

Prețul este o viață activă mai lungă. În Danemarca, vârsta de pensionare este legată prin lege de speranța de viață, iar generațiile tinere ar urma să lucreze până după 74 de ani în jurul lui 2070.

Al treilea grup, din care fac parte Germania și Regatul Unit, ocupă o poziție intermediară. Regatul Unit oferă o pensie de stat fixă și mică, combinată cu înscrierea automată a angajaților în fonduri private. Sistemul german rămâne de tip „pay-as-you-go”, dar cu beneficii considerabil mai mici decât în Franța vecină, cu un plafon al plăților lunare și cu o formulă automată care încetinește creșterea pensiilor atunci când raportul dintre contribuabili și pensionari se deteriorează.

Cu toate acestea, chiar cu vârsta de pensionare fixată deja la 67 de ani, Berlinul alocă anual peste 110 miliarde de euro pentru a acoperi deficitul sistemului de asigurări sociale – cea mai mare cheltuială individuală din bugetul federal, aproape o cincime din total.

În studiul lui Heer, Polito și Wickens, Germania avea în 2020 un spațiu de pensii de 22%, în zona de mijloc a clasamentului.

Franța, cazul-școală. Dacă există o țară în care cifrele studiului se suprapun peste tensiunea politică, aceasta este Franța.

Lucrătorii francezi s-au pensionat de obicei la 62 de ani, cu o pensie calculată pe baza salariului anterior – o promisiune pe care un guvern puternic îndatorat nu o mai poate onora în aceiași termeni.

Când Emmanuel Macron a impus, în 2023, creșterea treptată a vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, guvernul a ocolit votul final din Adunarea Națională prin articolul 49.3 din Constituție.

Măsura a declanșat luni de proteste, greve în transportul public și incendieri de gunoaie pe străzi. Reforma a fost între timp înghețată.

În fiecare joi dimineața jurnalistul Dan Popa trimite newsletterul Economix.

Dacă ești pasionat de economie, finanțe personale sau comportamentale, poți să te abonezi aici la newsletterul EconoMix: Între timp, datoria publică a Franței a urcat la 3,6 trilioane de euro (4 trilioane de dolari), de la 2,2 trilioane în 2017, când Macron a preluat mandatul.

Trezoreria franceză se împrumută acum pe zece ani la dobânzi egale cu ale Italiei, iar guvernul se află sub presiunea crescândă a piețelor și a autorităților europene, care cer reduceri imediate și consistente ale cheltuielilor.

Trecerea la un model nordic pare, pe hârtie, soluția evidentă. În practică, este o capcană. Prefinanțarea pensiilor cere o acumulare de capital pe parcursul a decenii întregi, ceea ce poate obliga o generație să plătească de două ori: o dată pentru pensionarii actuali, a doua oară pentru propria pușculiță.

În Franța, redirecționarea contribuțiilor salariale către fonduri de investiții nou create ar lăsa imediat bugetul fără banii necesari pentru plata pensiilor curente. Golul ar trebui acoperit cu zeci de miliarde de euro împrumutați suplimentar, într-o țară cu o datorie publică de peste 117% din PIB.

Cifrele din 2020 sunt doar fotografia de pornire.

Folosind proiecțiile demografice ale ONU, autorii urmăresc cum evoluează spațiul de pensii până în 2050, în ipoteza în care guvernele nu schimbă nimic și acoperă costul tot mai mare al pensiilor majorând contribuțiile.

Rezultatul este unul fără excepții: spațiul se îngustează rapid în toate cele 13 țări. Șase dintre ele – Austria, Belgia, Franța, Italia, Spania și Finlanda – își epuizează complet marja înainte de 2050. Celelalte rămân pe plus, dar pierd între aproximativ o treime (Irlanda) și circa 85% (Japonia) din rezerva inițială.

Motorul nu este scăderea plafonului, care rămâne relativ stabil, ci creșterea cheltuielilor cu pensiile pe măsură ce crește ponderea vârstnicilor. Pentru a surprinde incertitudinea demografică, studiul propune și un al doilea indicator: probabilitatea ca spațiul de pensii să ajungă la zero. În zece din cele 13 țări, această probabilitate devine pozitivă și crescătoare până în 2050.