Provocările și comportamentul tinerilor de astăzi

România e singură în aceste dificultăți?

Pentru a înțelege generația prezentă, trebuie să abandonăm etichetele simplificate.

O parte din societate îi consideră impăcători și viciati de dispozitivele digitale, în timp ce alte voci îi prezintă ca indivizi globalizați, inventivi și mai independenți decât generațiile anterioare.

Ambele perspective conțin elemente de adevăr, dar niciuna acoperă întreaga realitate. Întrebarea esențială nu este cum sunt tinerii, ci dacă țara oferă o legătură credibilă între muncă, merite și reușită.

Datele vorbesc mai clar decât prejudecățile.

Un studiu realizat în 2024 de Fundația Friedrich-Ebert arată că mai mult de jumătate din tinerii din România își doresc, într-o măsură variabilă, să plece din țară pentru o perioadă de cel puțin șase luni.

Motivația principală este concretă: căutare după un standard de viață superior și o remunerație mai generoasă. Această intenție nu echivalează neapărat cu plecarea efectivă, dar dezvăluie unde se formează așteptările de viitor pentru o parte semnificativă din generație.

O altă statistică este încă mai îngrijitoare.

Potrivit datelor Eurostat din anul 2025, 19,2% din tinerii români, vârstă între 15 și 29 ani, se află în afara pieței muncii și nu urmează niciun program educațional sau de formare profesională.

Aceasta este cea mai mare rată înregistrată în întreaga Uniunea Europeană, aproape dublu față de media comunitară de 11%. Practic, aproape unul din cinci tineri este decuplat de mecanismele economice care leagă efortul de recompensă. Nu este vorba doar de cifre, ci de talent irosit, de venituri pierdute și de o relație tot mai tensă cu structurile instituționale.

Trebuie să recunoaștem că „tinerii” nu constituie un grup omogen. Există tânărul din capitală, angajat la o multinațională și în competiție cu colegi internaționali. Există tânărul dintr-o localitate mică, care nu reușește să găsească un loc de muncă. Există absolventul care inițiază o afacere proprie și adolescentul în pericol de abandon școlar. Aceeași generație prezintă destine total diferite. Politicile publice tind să trateze tinerii ca pe o categorie de vârstă, în timp ce problema fundamentală este inegalitatea de șanse internă.

Nu trebuie să credem că România este singură în aceste dificultăți. Tinerii din Paris sau New York se confruntă și ei cu chirii prohibitivе, locuri de muncă instabile și niveluri ridicate de anxietate. Un absolvent din București dorește, în esență, aceleași lucruri: autonomie, libertate, o carieră semnificativă. Diferența majoră se află în infrastructura oportunităților. În sistemele funcționale, un eșec profesional se repară relativ ușor. În România, în funcție de originea geografică, recuperarea poate fi extrem de costisitoare.

Se adaugă la asta o transformare culturală profundă. Generațiile anterioare își măsoară succesul în raport cu vecinii sau cunoscuții. Generația actuală se compară cu întreaga lume, în timp real, prin intermediul ecranelor. La 23 de ani, un tânăr poate deține un post decent și totuși se simte în spate, deoarece algoritmii îi prezintă zilnic povești despre bogăție rapidă.

Așteptările se formează cu multă viteză, în timp ce drumurile spre realizarea lor se construiesc lent.

Istoria recentă din alte țări arată consecințele politice ale nemulțumirii tinerilor. În Bangladesh, mișcările studențești din 2024, declanșate de cotele pentru posturile administrative, au dus la demisia guvernului.

În Nepal, în 2025, interzicerea rețelelor sociale și percepția corupției au stârnit o revoltă care a forțat premierul să părăsească funcția. În Madagascar, protestele generației Z, legate de prețurile la apă și energie, s-au încheiat, în octombrie 2025, cu preluarea puterii de către armată. În Maroc, mișcarea Gen Z 212 a adus în prim-plan problemele din educație și sănătate.

Inteligența artificială afectează începutul carierei!

Deși situațiile nu sunt identice, întrebarea comună rămâne: ce se întâmplă când o generație pierde încrederea că instituțiile îi asigură un viitor?

Rețelele sociale au simplificat enorm procesul de mobilizare, dar reforma structurală rămâne la fel de dificilă.

Este ușor să aduni oameni împotriva unei nedreptăți, dar mult mai complicat să construiești soluții durabile după.

Cazul Franței, cu protestele din 2023 în urma decesului lui Nahel Merzouk, ilustrează altă față a aceleiași crize: momentul în care tinerii nu mai cred că vor fi tratați corect, indiferent de efortul depus.

Când meritul încetează să pară o cale reală, contractul social suferă.

România nu este Franța, dar are propriile sale crăpături: decalaje între regiuni, sărăcie și lipsa de încredere în instituții. Este mai bine să le abordăm acum, înainte ca tensiunea să devină o criză.

Un alt risc emergent este impactul inteligenței artificiale asupra primului pas al carierei. Primul loc de muncă a fost tradițional o școală practică: redactare de documente, analiză de date, realizare de prezentări, învățare de la mentorii cu experiență. Exact aceste activități sunt cele mai ușor de automatizat. Rezultatul este un paradox: angajatorii cer experiență, dar oferă tot mai puține locuri unde aceasta poate fi dobândită. Panica tehnologică nu ajută; avem nevoie de stagii remunerate, de ucenicie adaptată la noi realități și de parteneriate reale între universități și sectorul privat. Dacă tehnologia înlocuiește prima treaptă a carierei, trebuie să construim o altă scară de urcare.

Ce poate promite credibil România tinerilor? Nu succesul garantat, deoarece nicio societate este capabilă de aceasta. Dar poate promite reguli echitabile și șanse reale. Aceasta ar putea fi numită reconstruirea ascensorului de mobilitate socială. Procesul începe cu o școală care pregătește pentru viața reală, nu doar pentru examene.

Continuuă cu accesul la prima oportunitate, printr-un parteneriat național între stat, companii, universități și autoritățile locale, susținut de mecanisme de tipul Garanției pentru tineret și învățământul dual, dacă sunt implementate cu seriozitate.

Este necesară mobilitate socială, astfel încât un talent dintr-o comună să nu fie limitat de originea sa geografică. Acesta include programe de mentorat și acces mai ușor la finanțare pentru întreprinzii tineri. Și, poate cel mai dificil, modele publice de reușită bazate pe muncă și competență, nu pe afișarea averei sau pe proximitatea de putere.

Succesul nu are o definiție unică. Pentru unii este o companie globală, pentru alții o familie stabilă, o meserie satisfăcătoare sau dreptul de a rămâne în țară. Trebuie să evităm două capcane: să promitem realizarea imediată a oricărui vis și să impunem resemnarea. Gestionarea așteptărilor nu trebuie să se transforme în gestionarea resemnării.

În dezbateri se vorbește mult despre deficit, apărare și competitivitate. Este firesc.

Dar viitorul României depinde și de un indicator care lipsește din discuția publică: cât de mulți tineri cred că merită să-și construiască viața aici? Nu dorim să-i împiedicăm să plece, deoarece nu mai suntem în epoca în care plecare însemna pierdere definitivă. Dorim ca plecarea să fie o alegere liberă, nu o necesitate economică, iar întoarcerea să fie o oportunitate, nu un sacrificiu.

Aceasta cere instituții funcționale, școli care pregătesc cu adevărat pentru viitor și companii care investesc în capital uman. Cere și de la tineri disponibilitatea de a învăța, a munci și a participa activ. Este un contract cu două semnături, nu o listă de pretenții.

O societate nu se măsoară după calitatea discursului despre generația următoare, ci după numărul de uși pe care le deschide efectiv. Așa că, data viitoare când ne întrebăm ce fac tinerii, ar trebui să întoarcem întrebarea: noi, ce facem pentru viitorul lor?