Ciclul nesfârșit al crizelor financiare: Regulile amână, dar nu rezolvă

Ne învățăm oare lecția din crize?

În teorie, crizele financiare ar trebui să fie evenimente izolate, accidente nefericite. În realitate, însă, ele se repetă, sub forme diferite, dar cu o familiaritate înspăimântătoare.

De fiecare dată, după ce praful se așează, reflexul este același: mai multe reguli, un control mai strict, o intervenție mai puternică a statului. Așa începe, de fapt, povestea reglementării financiare – nu ca un proiect născut din idealism, ci ca o reacție la dezastru.

După panică, după falimente, după pierderi pe care nu le mai poți ignora, devine clar că sistemul nu se poate corecta singur suficient de repede, și că cineva trebuie să traseze limite.

Dani Rodrik subliniază că piețele nu funcționează în vid, ci în interiorul unor instituții care le permit să existe, dar le și limitează. Reglementarea nu este un adaos artificial, ci o parte integrantă a arhitecturii sistemului. Problema nu este dacă există reguli, ci cum sunt concepute și calibrate. Aici intervine însă o tensiune fundamentală.

Sistemul financiar nu este un simplu distribuitor de capital, ci un creator de capital, prin intermediul creditului. Iar creditul, inevitabil, implică risc.

Dacă limitezi prea mult acest proces, economia încetinește. Dacă îl lași complet liber, riscul se acumulează. Între aceste două extreme se joacă întregul joc.

Reglementarea devine, astfel, un exercițiu de finețe, nu de forță brută. Istoria ne arată că perioadele de expansiune financiară sunt aproape întotdeauna urmate de crize, iar reacția statului vine, de obicei, abia după colaps, nu înainte.

Reguli ca memorie instituțională

După criza din 1929, Statele Unite au separat băncile comerciale de cele de investiții. După criza din 2008, au apărut cerințe de capital mai stricte și teste de stres. Fiecare generație își construiește propriul set de reguli, convinsă că, de data aceasta, sistemul este mai sigur. Și totuși, crizele revin.

Nassim Nicholas Taleb ne avertizează că stabilitatea aparentă poate crește fragilitatea: sistemele mari și interconectate produc mai puține crize, dar atunci când apar, acestea sunt globale și devastatoare.

„Lebedele negre” – evenimente rare, imprevizibile, cu impact extrem – le înțelegem abia după ce se produc.

Explicația nu ține doar de comportamentul individual, ci de structura sistemului. Raghuram Rajan arată că sistemele financiare tind să acumuleze risc în mod natural, mai ales atunci când stimulentele sunt distorsionate.

Crizele se repetă, dar de ce?

În acest proces, riscul nu dispare, ci se reorganizează. Reglementările nu elimină acest mecanism, ci îl pot întârzia. Mai mult, ele pot muta riscul.

Când sistemul financiar este strâns prea mult, activitatea migrează către zone mai puțin vizibile și mai puțin reglementate.

Zoltan Pozsar subliniază că aceste forme nu sunt deviații, ci prelungiri ale sistemului. Nu este o excepție, ci o formă de adaptare.

Cu alte cuvinte, riscul nu dispare, ci tinde să se deplaseze sau să devină mai puțin vizibil.

Atunci, la ce mai folosesc reglementările?

Nu pentru a crea o siguranță absolută – un obiectiv dificil de atins în practică – ci pentru a limita riscurile, pentru a câștiga timp și pentru a transforma potențiale crize sistemice în episoade mai ușor de gestionat.

Walter Bagehot formula încă din secolul al XIX-lea o regulă simplă: în criză, lichiditatea trebuie oferită rapid, dar cu cost. Nu pentru a salva orice instituție, ci pentru a salva sistemul. De aici apare rolul băncii centrale ca „lender of last resort” – nu ca salvator universal, ci ca stabilizator.

Dar chiar și acest mecanism creează probleme. Dacă știi că vei fi salvat, riști mai mult. Este ceea ce Frederic Mishkin descrie drept una dintre tensiunile fundamentale ale sistemului financiar: protecția poate genera vulnerabilitate. Sistemul devine mai sigur la suprafață și mai riscant în profunzime. În acest punct, devine clar că reglementarea nu este o soluție finală, ci un compromis permanent. Între libertate și control.

Între inovație și stabilitate. Între piață și stat. Un nivel prea redus al reglementării poate genera instabilitate, în timp ce un nivel excesiv poate afecta dinamica economică.

Sistemul financiar modern nu este nici liber, nici complet controlat. Este o construcție hibridă, ajustată constant după fiecare criză. O arhitectură care încearcă să țină sub control ceva ce nu poate fi controlat complet: comportamentul uman în fața riscului. Iar aici apare ideea de încredere. Reglementările nu o pot înlocui complet. O disciplinează, îi dau formă, dar nu o creează.

În momentele de criză, nu regulile sunt cele care decid, ci dacă participanții mai cred sau nu în sistem. În fond, economia nu este o mașină care poate fi reglată perfect. Este un organism instabil, care oscilează între exces și corecție.

Iar reglementarea este doar încercarea de a-i ține pulsul sub control.