România la răscruce: Căutarea unei stabilități durabile

Ne îndreptăm spre o nouă criză?

Încă o dată ne aflăm în căutarea direcției?

Lumea pare prinsă într-o succesiune de crize – energetică, geopolitică, comercială – pe care mulți le numesc o „perma-poli-criză”.

Reacția firească a statelor este să caute stabilitate. Însă stabilitatea nu este un lucru garantat, ci o construcție fragilă, ușor de pierdut. Iar semnalele recente nu sunt încurajatoare, mai ales pentru economiile emergente, precum România.

Datele economice sunt clare: producția industrială scade, consumul încetinește, inflația erodează puterea de cumpărare, iar în mediul de afaceri domnește neîncrederea și incertitudinea. Acum, modul în care acționează autoritățile va decide dacă România va aluneca într-un haos economic și politic, sau va începe o etapă de transformare și redresare.

Suntem într-un moment crucial – unul dintre cele care vor defini următorii 35 de ani – în care trebuie să ne stabilim cu fermitate direcția de mers.

Paradoxal, România nu duce lipsă de ținte și oportunități. Aderarea la OCDE, fondurile europene, proiectele din PNRR, diverse mecanisme de finanțare – toate acestea reprezintă șanse de modernizare și dezvoltare. Teoretic, avem acces la capital, expertiză și piețe. Dar, în practică, aceste oportunități riscă să se piardă din cauza unui ingredient esențial: încrederea.

României îi este greu să inspire încredere, deoarece aceasta nu se construiește prin declarații pompoase, ci prin fapte concrete și consecvente.

În timp ce România se confruntă cu bâlbâieli politice, mediul de afaceri se străduiește să mențină o economie emergentă, fără a cere privilegii. Dar are nevoie de ceva mult mai prețios decât toate contractele obținute prin nepotism, corupție sau aranjamente: are nevoie de transparență, predictibilitate și stabilitate.

Care este direcția corectă în vremuri de criză?

Aceasta este, de fapt, linia care separă economiile sustenabile de cele captive în cicluri de volatilitate.

Investițiile nu sunt simple acte de optimism, nici rezultatul unor înțelegeri secrete din birouri ministeriale. Sunt decizii calculate, bazate pe reguli clare și pe anticiparea comportamentului statului. Când regulile se schimbă constant, când politica fiscală și economică devin imprevizibile și când semnalele publice sunt contradictorii, capitalul devine precaut, ocolește sau pleacă.

În acest context, cel mai mare risc pentru România nu este o recesiune tehnică, ci erodarea credibilității. Un eventual downgrade de rating nu ar fi doar o ajustare contabilă, ci un semnal puternic că direcția aleasă este greșită.

Costurile de finanțare ar crește, presiunea pe buget s-ar amplifica, iar efectele s-ar propaga rapid în economie, afectând companiile și cetățenii.

Există o cale de a evita acest scenariu. Nu presupune măsuri spectaculoase, ci decizii coerente.

În primul rând, disciplina fiscală trebuie să devină o prioritate reală, nu doar declarativă. Regimul fiscal nu trebuie să mai fie un instrument populist de șantaj la adresa companiilor, cerându-le „solidaritate socială”. Nu prin creșteri bruște de taxe care sufocă economia vom redresa bugetul, ci printr-o reformă a cheltuielilor publice.

Statul are o problemă de eficiență, nu doar de venituri. Fiecare leu cheltuit trebuie să genereze valoare pentru societate, nu să acopere dezechilibre sau să finanțeze orgoliile unor baroni locali sau ale unor primărițe care se cred făcătoare de minuni.

În al doilea rând, este nevoie de respectarea angajamentelor europene. Nu doar pentru că sunt condiționalități formale, ci pentru că oferă un cadru de disciplină și reformă. PNRR nu este doar un instrument de finanțare, ci o hartă de modernizare.