Integrarea culturală și marile provocări ale noilor comunități în Europa

Cine sunt, de fapt, revoltătorii din străzile Franței?

Violența sângeroasă care a izbucnit în Franța și în alte state pare, la primă vedere, oful unor nemulțumiri economice și sociale profunde. Însă fenomenul, deja destul de grav, s-a hibridat pe parcurs.

Și s-a limpezit. Sau, mai degrabă, s-a agravat.

Ce înseamnă cu adevărat o integrare perfectă?

Deși autoritățile franceze, sub regimul Macron, încearcă să livreze o radiografie strict tehnică și operațională a celor circa 3.000 de răzvrătiți reținuți în timpul jafurilor și violențelor — spunându-ne cu precizie câți bărbați, câte femei, câți adulți, câți minori, cu sau fără acte, fără a-i uita pe sindicaliștii radicali și pe extremiștii de stânga —, adevărul este cu totul altul. Dacă citim printre rândurile declarațiilor ministrului Justiției, Gérald Darmanin, descoperim un tablou complet diferit. Potrivit acestuia, printre cei reținuți se află de toate: imigranți, cetățeni străini, dar și oameni cu acte în regulă, perfect integrați, care dețin cetățenia franceză.

Ce trădează, probabil involuntar, această ultimă categorie? Ce înseamnă, de fapt, „integrat perfect”? Nu poți vorbi despre un francez get-beget ca fiind „integrat perfect” în Franța, după cum nu poți spune asta despre un neamț în Germania sau un italian în Italia.

Dacă folosești sintagma „integrat perfect”, înseamnă că persoana nu este nativă, ci s-a adaptat rigorilor administrative ale statului francez, obținând eventual și cetățenia. Dar poate o hârtie oficială să înlocuiască universul cultural islamic sau african al bunicilor și părinților, în care acești tineri au crescut în realitate? Răspunsul este, evident, complex și nu putem cădea în capcana generalizărilor.

Există excepții, dar care este regula?

Da, există și oameni veniți din culturi islamice sau africane care nu aleg izolarea în enclave, nu flirtează cu terorismul, nu caută să se răzbune pentru trecutul colonial și nu sparg magazine pentru a fura ceasuri și bijuterii, simboluri ale unei vieți artificiale. Există, dar sunt puțini. Majoritatea celor născuți într-o anumită cultură și religie rămân fideli acestora, indiferent cât de bine raportează statisticile că s-ar fi integrat. S-o fi integrat în sistem, dar nu s-au asimilat.

Pentru că, pur și simplu, nu se poate.

Este macronismul o frână sau un catalizator?

Așadar, ministrul Justiției ne spune, fără s-o recunoască deschis, că vandalii sunt fie imigranți de azi, fie cetățeni străini, fie descendenți de a doua sau a treia generație. Poate că sunt și francezi pur sânge care au ajuns la capătul răbdării cu valurile succesive de migrație. Și atunci, unde ne aflăm? Franța a devenit un barometru care măsoară, strat cu strat, eșecul ideologiei globaliste.

Concentratul celor 14 ani de macronism a ratat complet soluționarea problemelor economice care i-au scos inițial pe oameni în stradă.

Se pot împăca Sharia, Voltaire și Hegel?

Obsesia liderului de la Paris pentru diversitate și incluziune s-a sprijinit pe două utopii neo-marxiste care, aplicate în realitate, nu vor putea niciodată să armonizeze cultura islamică sau africană cu cea iudeo-creștină. Sunt viziuni fundamental incompatibile, cu baze diferite și traiectorii existențiale opuse. Nu e o chestiune de a acuza aceste culturi, ci de a constata o realitate dură: incompatibilitatea lor. Amestecarea lor forțată este cea mai gravă iresponsabilitate pe care o puteau comite motoarele Europei, Germania și Franța.

Să încerci să pui la aceeași masă Sharia cu Voltaire și Hegel este o prostie uriașă care duce direct la dezintegrarea civilizației europene.

Exact asta și-a dorit deconstructivismul neomarxist, sub steagul Școlii de la Frankfurt, fondată în 1923 de Felix Weil, căreia i s-au adăugat Horkheimer, Adorno, Habermas și întreaga pleiadă de gânditori.

Unde duce deconstructivismul neomarxist?

Se aliniază oare viziunea islamică asupra familiei și a rolului bărbatului și femeii cu valorile fundamentale ale Europei iudeo-creștine?

Sau asistăm doar la o imitație superficială, în timp ce în sufletul acestor oameni mocnește altceva, gata să izbucnească în momentul în care simt că nu aparțin, punând pe foc tot ce le stă în cale?