Românii lucrează cel mai mult din Europa, dar rămân printre cei mai săraci angajați

Diferențele devin și mai evidente când analizăm programul uzual!

Paradoxul pieței muncii din România relevă o realitate contraintuitivă: efortul depus de angajații autohtoni atinge cote record pe continent, fără ca acest lucru să se reflecte însă în nivelul lor de trai. Națiunea noastră se situează în fruntea clasamentului european privind volumul de muncă prestat, dar rămâne blocată la coada clasamentului în ceea ce privește bunăstarea materială.

Conform statisticilor furnizate de Universitatea din Groningen și platforma Our World in Data, un cetățean german prestează anual circa 1.335 de ore de activitate profesională, în timp ce un angajat din România ajunge la un total de 1.826 de ore în aceeași perioadă. Aceasta reprezintă o discrepanță uriașă de 491 de ore suplimentare pe an, echivalentul a aproximativ douăsprezece săptămâni a câte 40 de ore fiecare. Altfel spus, un român petrece anual la serviciu cu trei luni mai mult decât un om de afaceri sau un angajat din Germania.

Această situație nu reprezintă o anomalie izolată a statului german.

La polul opus al clasamentului se află alte economii puternice și dezvoltate ale Europei, precum Norvegia, Danemarca, Suedia, Austria și Țările de Jos, adică exact acele societăți prospere pe care România le privește drept etalon.

Analizând un eșantion de 24 de state membre ale Uniunii Europene incluse în aceste evidențe, țara noastră deține a patra cea mai ridicată medie anuală a orelor lucrate, fiind depășită doar de Grecia, Croația și Cipru.

Dacă extindem aria geografică și la teritoriile din afara blocului comunitar, înaintea noastră se mai poziționează Armenia, Republica Moldova, Serbia și Albania.

O perspectivă similară asupra fenomenului este oferită și de indicatorii europeni aferenți anului 2025.

Indicatorii europeni arată că o persoană activă, cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani, a petrecut efectiv la locul de muncă principal o medie de 35,9 ore săptămânal.

La nivel comunitar, cel mai consistent segment de angajați, reprezentând 37,6%, activează între 40 și 44,5 ore pe săptămână.

În România, însă, acest interval orar devine practic o obligativitate generalizată, el cuprinzând un procent masiv de 75,5% dintre toți cei care prestează o muncă remunerată.

Aceasta este a treia cea mai mare pondere înregistrată în UE, fiind depășită doar de Letonia, cu 77,1%, și Bulgaria, unde se înregistrează 82,8%. În contrast, în țări precum Irlanda, Franța, Finlanda, Danemarca și Belgia, marea majoritate a personalului lucrează între 35 și 39,5 ore săptămânal.

Diferențele devin și mai evidente atunci când analizăm programul uzual de lucru, un indicator statistic preferat de analiști deoarece nu este distorsionat de concedii medicale sau libere ocazionale. România și Ciprul împart statutul de a fi singurele națiuni din Uniunea Europeană unde angajații depășesc în mod obișnuit pragul de 40 de ore pe săptămână, media fiind de 40,1 ore.

Prin comparație, media europeană se oprește la 36,6 ore.

Un salariat din Olanda prestează în mod obișnuit 32,1 ore pe săptămână, ceea ce înseamnă că un român muncește în plus exact opt ore săptămânal, echivalentul unei zile întregi de muncă în plus față de un olandez.

De ce Olanda și Germania coboară în ierarhii?

Această dinamică generează și o răsturnare a tiparelor obișnuite privind statutul profesional. La nivelul întregului continent european, persoanele care lucrează pe cont propriu sau conduc afaceri investesc mai mult timp în activitatea lor decât simplii angajați. Patronii care au subordonați muncesc în medie 46,4 ore pe săptămână, independenții fără angajați lucrează 39,7 ore, în timp ce salariații se opresc la 36,6 ore.

În Belgia, de pildă, independenții depășesc salariații cu opt ore săptămânal, înregistrând 43,2 ore comparativ cu 35,2 ore.

România face parte dintr-un grup extrem de restrâns de state – alături de Lituania, Estonia, Letonia și Cipru – unde această regulă este complet inversată.

Aici, salariații au un program obișnuit mult mai încărcat decât cei care lucrează pe cont propriu.

Deși datele statistice nu oferă o explicație cauzală clară pentru acest fenomen, specialiștii sugerează că el ar putea fi influențat de specificul antreprenoriatului local, de prevederile contractuale sau de modalitatea în care subiecții își declară programul.

Cu toate acestea, cifrele brute necesită o interpretare prudentă pentru a evita capcanele statistice. Mediile anuale calculate de universitatea olandeză cumulează atât personalul cu normă întreagă, cât și pe cel cu program parțial, indiferent că este vorba despre salariați sau independenți.

Prin urmare, un stat cu un număr mare de contracte part-time va înregistra automat o medie generală mai redusă, chiar dacă angajații cu normă întreagă prestează la fel de multe ore ca în alte regiuni geografice.

Acesta este și motivul pentru care Olanda și Germania coboară în ierarhii, pe lângă durata mai scurtă a săptămânii de lucru. Faptul că trei sferturi dintre români lucrează între 40 și 44,5 ore indică o prezență extrem de redusă a regimului de muncă parțial. Practic, a deține un post remunerat în România echivalează aproape întotdeauna cu o normă întreagă. Această rigiditate nu denot necessar un nivel superior de hărnicie, ci poate semnala o piață a muncii inflexibilă, care oferă alternative limitate celor ce și-ar dori sau ar avea nevoie de un program redus.

O tendință similară se observă și în ceea ce privește decalajele de gen. În ansamblul UE, bărbații încadrați cu normă întreagă lucrează 39,4 ore săptămânal, în timp ce femeile prestează 37,6 ore, diferențele depășind trei ore în Grecia, Țările de Jos și Irlanda.

În schimb, economii est-europene precum Bulgaria și Letonia înregistrează cele mai mici ecarturi, de sub o jumătate de oră. Aceasta demonstrează că acolo unde pragul de 40 de ore devine o normă rigidă aplicată întregii populații active, bărbații și femeile muncesc în egală măsură.

În cele din urmă, volumul mare de muncă nu aduce în mod automat și prosperitate economică, datele indicând mai degrabă o corelație inversă.

Națiunile care practică cele mai scurte săptămâni de lucru – Austria, Germania, Danemarca și Țările de Jos – se numără concomitent printre cele mai bogate comunități de pe continent.

În sens invers, statele cu un program extins de lucru, precum Croația, Grecia, România și regiunile balcanice din afara UE, raportează venituri medii considerabil mai scăzute.