De la drama proprie la misiunea vieții: cum a reunit mii de familii despărțite prin adopție

Cum a reușit Ileana să nu lase aceste persoane să se chinuie singuri?

Din durerea personală la misiune umană: cum o pagină de socializare a reunit peste 5.000 de familii despărțite prin adopție

În diverse colțuri ale lumii — în Franța, Germania, Italia, Canada sau SUA — există adulți care poartă în suflet aceeași întrebare nerezolvată de zeci de ani: „Cum arată mama mea? Cine este familia mea biologică?” Aceste întrebări aparțin copiilor adoptați care nu au cunoscut niciodată părinții lor naturali.

Pe o pagină de Facebook urmărită de peste 160.000 de persoane, în fiecare zi apar cereri care se aseamănă între ele: „Am fost adoptată în Franța și caut mama biologică”, „M-am născut în Sălaj și cred că aveam o soră pe nume Beatrix”, „În acte, părinții mei sunt necunoscuți”.

În spatele acestor rânduri se ascund ani întregi de incertitudine, fotografii vechi și speranța că undeva în România cineva caută la rândul său. Pentru mii de români adoptați în străinătate, această platformă a devenit poarta către un trecut necunoscut.

Totul a pornit dintr-o traumă personală.

Ileana Cunniffe Băiescu, o româncă stabilită în Irlanda, nu a descoperit povestea adopțiilor din cărți sau la televizor; ea a trăit-o pe propria piele. În vara anului 1990, când avea doar 12 ani, viața ei s-a schimbat radical.

Aflând că șase frați ai săi fuseseră dați în adopție direct de la casa părintească din satul Lipănescu, județul Buzău, Ileana a trăit șocul vieții sale.

„M-am născut în Scutelnici, fiind cea mai mare din zece frați”, povestește ea.

Când s-a întors acasă o zi înainte de începutul anului școlar, a descoperit că frații ei plecaseră peste hotare cu noile familii adoptive, fără să și-o ia rămas-bun.

Durerea de a nu cunoaște destinul celor mici nu a dispărut cu timpul. Așa că Ileana a început să căute activ. A reușit să găsească cinci dintre cei șase frați adoptați, dar unul singur rămânea de negăsit: Victor. Încercând să afle unde se află, a început să contacteze alte persoane adoptate din România răspândite în lume.

„Pe Facebook am început să mă conectez cu multe persoane adoptate și să întreb dacă cineva îl cunoaște.” Rezultatul a fost neașteptat: a cunoscut sute de copii adoptați, dar niciunul nu era Victor.

Totuși, toți acești oameni căutau din aproape în aproape, sperând să își găsească familiile biologice.

Ileana a realizat că nu poate lăsa aceste persoane să se chinuie singuri. Deși nu și-a găsit propriul frate, a vrut să ajute alții.

„Mi-am propus ca nimeni să nu mai fie nevoit să caute singur.” A început cu câteva persoane, apoi cu zeci, și numărul a crescut constant.

„Fiind stabilită în Irlanda, nu mă consideram un mare ajutor, dar cererile deveneau tot mai multe.”

Pe 15 ianuarie 2015, Ileana a luat o decizie simplă: a creat o pagină de Facebook. Nu avea un plan de afaceri și nu urmărea notorietate. „La început, această comunitate nu a fost o misiune sau un plan, ci doar o dorință imensă de a-mi găsi propriul frate adoptat, Victor.” Cu mari emoții, a ales numele „The Never Forgotten Romanian Children – Copiii niciodată uitați ai României”.

Pentru ea, această pagină însemna o singură lucrare: speranța că va duce la fratele ei. Nu avea de unde să știe că va schimba destinele a mii de oameni.

La doar un an de la crearea paginii, în martie 2016, prin intermediul acesteia, și-a găsit fratele pe care îl căuta de 26 de ani.

De atunci, forța și tăria Ilenei au crescut.

Nu privesc aceste căutări ca pe niște postări simple.

În spatele fiecărui nume se află un om, o copilărie, o familie și o mulțime de întrebări fără răspuns. Experiența propriei familii o face să înțeleagă perfect ce trăiesc cei care cer ajutor.

„Știu ce înseamnă să cauți, să aștepți, să speri și să te întrebi dacă într-o zi vei reuși să găsești.”

Care este exemplul emoționant al cazului Alessia?

Astăzi, multe dintre căutările publicate pe pagină se termină cu cuvintele „Familia găsită”, provocând lacrimi atât familiilor, cât și voluntarilor.

Uneori este vorba despre o mamă care își vede copilul după 30 de ani; alteori despre frați care descoperă că au trăit pe continente diferite fără să știe unul de existența celuilalt.

Pentru Ileana, fiecare astfel de poveste are o încărcătură personală.

În cei 11 ani de activitate, comunitatea a devenit o rețea adevărată de oameni care încearcă să repare povești rupte de timp. Ileana estimează că aproximativ 500 de cazuri sunt rezolvate anual.

„Cu siguranță, peste 5.000 de reuniuni au fost rezolvate aici.” Succesul nu aparține unei singure persoane; în spatele fiecărei regăsiri există sute de distribuiri.

Sunt oameni care verifică informații, rude care recunosc nume și voluntari care își oferă timpul fără să ceară nimic în schimb.

În toți acești ani, o mulțime de voluntari s-au alăturat comunității.

În spatele fiecărei povești, al fiecărei căutări și al fiecărei revederi se află multă muncă, răbdare, empatie și o dorință sinceră de a aduce speranță acolo unde, uneori, au existat zeci de ani de întrebări.

Un exemplu emoționant este cazul Alessia. Pe 15 octombrie 2016, pe pagina „The Never Forgotten Romanian Children” a apărut un mesaj simplu: „Sper că mă puteți ajuta. Vreau să încerc să-mi găsesc mama biologică. Sunteți singura mea speranță.” Mesajul venea de la Alessia, o tânără adoptată în Canada, care nu își cunoscuse niciodată mama biologică. Avea doar câteva informații din documentele de adopție și o dorință pe care o purtase întreaga viață.

„Mi-am dorit toată viața să-mi găsesc familia”, a povestit ea.

După trei ani de căutări, mama ei a fost găsită.

Prima călătorie în România a Alessiei a avut loc chiar când mama ei își sărbărea ziua de naștere.

A fost incredibil.

Am simțit imediat o legătură cu ea. Era foarte frumoasă, povestește Alessia. Un detaliu pe care nu l-a uitat niciodată este parfumul mamei.

Timp de aproape trei decenii își imaginase acest moment. Când s-a întâmplat în realitate, parcă timpul s-a oprit.

A fost ca și cum timpul s-ar fi oprit.

Mama era copleșită de emoție, iar eu eram în stare de șoc. Primele zile au trecut într-un vârtej de sentimente greu de descris. După câteva zile, toate emoțiile pe care le ținusem în mine au ieșit la suprafață și nu mă mai puteam opri din plâns.

Astăzi, Alessia s-a întors la viața sa din Canada, unde lucrează ca asistent social și este mama a doi copii. Dar România a căpătat un alt sens: nu mai este doar țara în care s-a născut, ci locul unde și-a găsit mama. „De fiecare dată când mă întorc și trebuie să plec din nou, este foarte greu.”

Nu toate poveștile au finalul dorit. Există și situații în care părinții biologici nu doresc să reia legătura. Aceasta este una dintre cele mai delicate și dureroase situații.

Pentru cineva care a căutat zeci de ani, un refuz poate fi devastator. Ileana spune că astfel de momente trebuie tratate cu respect și discreție.

„Nu putem obliga pe nimeni să fie pregătit pentru o întâlnire sau pentru o relație pe care poate nu știe cum să o gestioneze.” Refuzul nu șterge însă identitatea celui care caută.

„Chiar dacă întâlnirea mult visată nu se întâmplă, uneori pot fi găsite răspunsuri care ajută la înțelegerea propriului trecut.”

Privind în urmă, Ileana crede că pagina nu a fost niciodată doar despre adopții, ci despre speranță. „Dintr-o căutare personală s-a născut o comunitate, iar dintr-o dorință a inimii mele s-a transformat într-o misiune pe care o port cu mine în fiecare zi, de 11 ani.”