Devenirea donator de organe în România și reacția Bisericii Ortodoxe

Cum să te înregistrezi ca donator în România?

Deși România se numără printre statele cu cele mai mici rate de donare din Europa, în ultimii ani s-au observat progrese semnificative. În 2024, numărul donatorilor reali a fost de 73, iar în 2025 acesta a urcat la 91, cea mai bună performanță recentă.

Cifrele rămân sub media europeană, indicând persistarea unor bariere culturale și informative.

Sistemul românesc se bazează pe consimțământul explicit: nimeni nu poate fi considerat donator fără o alegere conștientă și documentată. Procesul de înregistrare este simplu, voluntar și gratuit.

Cetățeanul se adresează unui notar public, semnează o declarație specifică și, în câteva minute, datele sale sunt transmise Ministerului Sănătății, stocate într-o bază securizată.

Nu există card fizic, nu apare pe buletinul de identitate și nici pe cardul de asigurări de sănătate; totul rămâne confidențial în Registrul Național al Donatorilor.

Un aspect frecvent întăbat este vizibilitatea informației. Nu există nicio marcă vizibilă pe documentele personale sau pe brățara de spital care să semnaleze statutul de donator.

Accesul la acest registru este restricționat: medicii de la patul bolnavului nu îl consultă direct.

Doar coordonatorul de transplant poate verifica baza de date, și anume în circumstanțele precise în care un pacient a fost diagnosticat cu moarte cerebrală și există posibilitatea reală de a recolta organele.

Ce bariere culturale blochează donația de organe?

Dacă verificarea confirmă statutul de donator, voința defunctului este cunoscută și respectată.

În practica medicală, echipele discută aproape întotdeauna cu familia; acest gest nu este o cerință legală, ci o măsură de delicatețe pentru a susține pe cei apropiați în momentul durerii.

Situația se schimbă radical pentru cei care nu s-au înregistrat. În absența unei declarații scrise, decizia aparține familiei. Peste jumătate dintre familiile interogate refuză donarea, motivat de teamă sau neîncredere. Întregul proces este marcat de rigurozitate, fiecare pas fiind controlat pentru a garanta că nimic nu se realizează în grabă și fără acordul tuturor părților implicate.

Merită subliniat faptul că donarea de organe nu implică nicio contraprestație financiară. Persoanele care cred că vor primi bani sau că fac acest gest exclusiv pentru un rudă au o percepție greșită. Beneficiul principal revine celor care primesc organele, câștigându-și astfel șansa la viață. Un singur donator post-mortem poate oferi speranța a până la opt persoane. Prin acest gest se poate restabili vederea, se poate repara un organism afectat de boli grave și se transformă o tragedie într-o nouă oportunitate.

Astfel, donarea nu este un act medical tehnic, ci o formă de generozitate supremă, o modalitate de a permite ca o parte din tine să continue să trăiască chiar și după ce nu mai poți fi prezent fizic.

Un alt mit persistent este legat de religie. Mulți cred că Biserica se opune transplantului, însă realitatea este diferită. Conform Deciziei Sfântului Sinod din 17 iunie 2004, Biserica Ortodoxă Română binecuvântează orice practică medicală destinată reducerii suferinței, inclusiv transplantul, cu condiția ca acesta să fie realizat cu respect față de ambii parteneri, fie că donatorul este viu sau mort.

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române din acea perioadă a subliniat că „trupul omenesc neînsuflețit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru”.

Deși poziția oficială este una favorabilă, există încă preoți care nu recomandă credincioșilor să se înscrie ca donatori în timpul vieții, ceea ce contribuie la persistența unor neclarități în rândul comunității.