Iulia Hasdeu: copilul‑minune care a uimit Europa și a rămas legendă după moarte la 19 ani

Septembrie, sărbătoarea memoriei?

Septembrie este momentul în care memoria colectivă din România se îndreaptă cu respect spre figura Iuliei Hasdeu.

Tânăra, considerată un prodigiu intelectual, a reușit să intre la Sorbona la doar 16 ani și a publicat opere literare la Paris, însă destinul a fost crud, luându‑i viața abia după ce a depășit vârsta majoratului.

Viața și talentul precoce?

Dispariția sa timpurie nu a stins fascinația pe care o exercita asupra publicului, un interes alimentat în mod constant de tatăl său, celebrul cărturar. Evenimente misterioase, precum furtul craniului din Cimitirul Bellu și organizarea unor ședințe de spiritism în cavou, au transformat memoria ei într-un fenomen aproape de modă.

Născută pe 14 noiembrie 1869, în familia marelui intelectual Bogdan Petriceicu Hasdeu, Iulia a fost exemplul rar al unui copil minune, o excepție care se întâlnește la fiecare câteva sute de mii de nașteri. Capacitățile ei cognitive erau remarcabile încă din primele zile: la doar doi ani, deja citea, iar la patru, scria. La vârsta de unsprezece ani, își finalizase cursurile la Liceul Sf. Sava și la Academia de Muzică din București.

Cariera la Sorbona și publicațiile?

Abilitatea sa lingvistică era uimitoare; vorbea fluent româna, franceza și germana, având cunoștințe solide și de latină. Se povestea că aceste limbi îi erau naturale, parcă ar fi fost limba sa maternă.

La 16 ani, intrarea ei la Sorbona constituia un adevărat miracol academic pentru acea epocă. Cadrele didactice franceze o descriau drept o inteligență incandescentă, o tânără care nu se mulțumea doar să învețe, ci strălucea prin clarviziune. A lăsat o operă literară diversificată, inclusiv poezie, teatru și proză, scrisă atât în română, cât și în franceză, sub pseudonimul Camille Armand. Volumele publicate includ „Bourgeons d’avril”, „Chevalerie” și „Théâtre. Légendes et contes”. Din păcate, tuberculoza a întrerupt brusc viața sa în anul 1888, când avea doar 19 ani.

Moartea și moștenirea memorială?

Ultima sa odihnă este la Cimitirul Bellu, locul unde, chiar și astăzi, vizitatorii depun flori în cinstea copilului‑geniu care nu a apucat să devină femeie.

În Paris, locuința sa de la numărul 28, rue de Babylone, este marcată de o placă memorială, un semn discret al prezenței sale în metropolă, la câțiva pași de biserica Saint‑Sulpice.

Bogdan Petriceicu Hasdeu nu s-a împăcat niciodată cu pierderea fiicei, transformând durerea într-o obsesie care l‑a consumat.

Misterul și spiritismul?

După șase luni de la deces, într-o seară din martie, savantul a susținut că mâna sa a început să scrie independent.

La trezirea din acea stare hipnotică, pe hârtie apăreau literele clare ale Iuliei: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu.” Tradus în română, mesajul suna: „Sunt fericită, te iubesc, ne vom revedea, Asta ar trebui să‑ți ajungă”. El a consemnat totul în lucrarea „Sic Cogito”, fiind convins că fiica îi comunica direct.

Templul și castelul?

De atunci, viața sa a fost dedicată exclusiv căutării unei legături cu ea.

Hasdeu a construit un templu la Bellu, un cavou proiectat astfel încât pașii vizitatorilor să transmită vibrații către sicriu, iar ceasul de pe mormânt să indice permanent ora morții. Mesajul „Mai Sedi Putin”, recepționat într-o ședință de spiritism, i‑a oprit dorința de a se sinucide pentru a o reîntâlni. Ulterior, a inițiat construcția unui castel la Câmpina, un imobil descris de vizitatori drept „cam straniu și ușor înfricoșător”, situat aproape de Școala de Poliție. Castelul era conceput ca un sanctuar pentru comunicarea cu fiica dispărută, unde Hasdeu încerca contactul prin spiritism.

Opera și citatele memorabile?

Hoții au furat aproape tot din cavoul din Cimitirul Bellu: voalul rochiei de mireasă, părul rămas pe craniu și, în final, chiar craniul. Astăzi, cavoul de pe aleea principală a cimitirului pare neglijat, în ciuda promisiunilor anterioare de restaurare.

Opera Iuliei, tradusă în română de Ciprian Doicescu, rămâne dovada unui talent care putea schimba literatura română dacă viața i‑ar fi permisă. Poeziile sale emană o maturitate tulburătoare, sugerând conștiința că timpul nu o va aștepta. Printre citatele sale memorabile se numără: „O femeie are nevoie de geniu și de o mare modestie pentru ca ceilalți să-i tolereze inteligența”; „Filosofii desfiind lupta, dar se războiesc neîncetat între ei; sunt ca și marii cuceritori care susțin întotdeauna că iubesc pacea”; „În zilele noastre onoarea unei femei nu constă în puritatea vieții ei morale, ci în arta de a nu se compromite și de a ști să salveze aparențele”; „Nu s-ar sinucide nimeni din dragoste, dacă dragostea ar fi dezinteresată.”