Uriah Heep se întoarce în România cu concertul „Ultima vrajă a magicienilor

Ce a însemnat Uriah Heep la începutul anilor ’70?

Uriah Heep revine în România cu turneul de rămas-bun „Ultima vrajă a magicienilor”

Astăzi, 3 noiembrie 2026, Arenele Romane din București găzduiesc o întâlnire istorică: una dintre formațiile care au pus bazele rock-ului britanic vine să se despărțe de publicul românesc. Nu este o simplă vizită, ci un act de rămas-bun pentru o trupă care a traversat jumătate de secol de istorie muzicală.

Pentru generația care a crescut cu melodii precum „July Morning”, „Lady in Black”, „The Wizard” sau „Easy Livin’”, acest eveniment are greutatea unei întâlniri cu propria tinerețe.

Există muzică pe care o asculți și muzică în care ai locuit. Uriah Heep aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii.

O dimineață de iulie, în inima lui noiembrie

La București, concertul este programat la ora 20.00, într-un loc care păstrează amintirea primei vizite a trupei în 1992. Tocmai de aceea această despărțire are o încărcătură emoțională deosebită. Pe afișul turneului „The Magician’s Farewell” apar Bernie Shaw, vocea trupei din 1986, Phil Lanzon la claviaturi și orgă Hammond, Dave Rimmer la bas și Russell Gilbrook la baterie.

Situația la chitară este mai delicată: Mick Box, ultimul membru fondator rămas în formație, a avut probleme de sănătate, iar Sam Wood a fost chemat să-l înlocuiască temporar.

Toată lumea speră ca bătrânul magician să se poată întoarce pe scenă. Mick Box înseamnă mai mult decât un simplu chitarist.

Este omul care a ținut aprinsă lumina din casa Uriah Heep când ceilalți au plecat, când industria muzicală și-a schimbat gusturile și când rock-ului clasic i s-a prezis dispariția de nenumărate ori.

A rămas. A cântat. A mers mai departe.

Această încăpățânare merită, singură, o reverență.

Un sunet inconfundabil născut în anii ’70

Pentru a înțelege ce a însemnat Uriah Heep, trebuie să ne întoarcem la începutul anilor ’70, când muzica rock traversa una dintre cele mai fertile perioade ale istoriei sale. Led Zeppelin împingea bluesul electric spre teritorii monumentale, Deep Purple transforma orga Hammond și chitara într-o confruntare spectaculoasă, iar Black Sabbath descoperea frumusețea neliniștitoare a întunericului.

Uriah Heep venea cu propria formulă: forță instrumentală, armonii vocale ample, sensibilitate melodică, fantezie și o spectaculoasă înclinație către dramatism. Era un rock care își permitea să fie excesiv. Să construiască piese de zece minute.

Să treacă de la șoaptă la urlet, de la delicatețea unei balade la violența unui riff. Și, mai ales, să nu-și ceară scuze pentru asta. Astăzi, când atâta muzică este fabricată pentru a încăpea în câteva secunde de atenție, ambiția acestor muzicieni pare aproape neverosimilă.

Ei își acordau timpul necesar pentru a dezvolta o idee, pentru a construi o atmosferă, pentru a conduce ascultătorul spre o culminație pe care acesta trebuia să aibă răbdarea să o merite. Nu era muzică de consum grăbit. Era muzică de explorat.

Numele, istoria și nașterea unui sunet unic

Numele Uriah Heep a fost împrumutat din romanul David Copperfield al lui Charles Dickens, unde aparține unui personaj respingător, lingușitor, ipocrit și manipulator. Propus în 1969 de impresarul Gerry Bron, numele a ajuns să desemneze una dintre cele mai spectaculoase trupe ale rock-ului britanic. O splendidă ironie: un personaj literar detestabil a împrumutat numele unei formații pe care milioane de oameni aveau s-o iubească. Uriah Heep a debutat discografic în 1970 cu Very ‘Eavy… Very ‘Umble, un album care anunța deja personalitatea formației. A urmat Salisbury, în 1971, apoi extraordinarul Look at Yourself, în același an. În 1972 au apărut Demons and Wizards și The Magician’s Birthday, două discuri care au așezat definitiv formația în aristocrația hard rock-ului britanic.

În centrul acestei muzici se aflau două personalități artistice extraordinare. David Byron avea o voce de o expresivitate aproape teatrală.

Putea fi tandru, implorator, sfâșietor, apoi, câteva clipe mai târziu, putea ridica întregul cântec spre un registru incandescent. Nu cânta niciodată ca un om indiferent la ceea ce spune. Fiecare frază părea să-l coste ceva.

Ken Hensley era arhitectul muzical. Compozitor, instrumentist, creator de atmosferă, omul care putea transforma orga Hammond într-o catedrală sonoră sau într-un animal dezlănțuit. Alături de ei, chitara lui Mick Box introducea acea tensiune electrică indispensabilă.

Avea forță, dar și imaginație, precizie și un simț extraordinar al intervenției melodice. Iar armoniile vocale, una dintre mărcile distinctive ale trupei, adăugau muzicii o dimensiune aproape corală. Din întâlnirea acestor individualități a rezultat un sunet pe care îl recunoști după câteva măsuri.

Ce tradiție bulgară ascunde dimineața?

Un sunet care nu seamănă cu nimic altceva.

„July Morning”: zece minute în care lumea se naște din nou

Există o piesă care concentrează aproape tot ce a avut Uriah Heep mai frumos, mai îndrăzneț și mai profund.

Apărută în 1971, pe albumul Look at Yourself, compoziția semnată de Ken Hensley și David Byron durează peste zece minute. Și fiecare dintre ele își justifică existența. Începe cu o promisiune, cu neliniștea căutării, cu sentimentul că undeva, dincolo de noapte, trebuie să existe un răspuns.

Vocea lui Byron se ridică peste orga lui Hensley, iar muzica înaintează cu o răbdare extraordinară. Chitara lui Box nu încearcă să cucerească fiecare secundă. Intervine acolo unde trebuie, ca o forță care dă consistență emoției.

Apoi compoziția crește, se deschide, capătă proporții aproape simfonice. Puțină lume își mai amintește că la înregistrare a participat și Manfred Mann, cu sintetizatorul Moog, completând sonoritatea monumentală a finalului. Dar miracolul acestei piese nu ține, în ultimă instanță, de performanța instrumentală.

Ține de o emoție foarte simplă: omul caută iubirea, caută un sens, caută ceva care să-i justifice speranța că ziua următoare merită trăită. Iar David Byron cântă această căutare cu o intensitate care transformă mărturisirea personală într-o experiență colectivă. Ascultată astăzi, „July Morning” păstrează ceva aproape inexplicabil. Nu pare îmbătrânită. Pare desprinsă de timp. O rugăciune electrică, dacă vreți.

Fără altar, fără predică, fără obligația de a crede în altceva decât în puterea muzicii de a ne face, pentru câteva minute, mai buni.

Tradiția bulgară a dimineții de iulie

Există și o poveste extraordinară despre această compoziție.

În Bulgaria, „July Morning” a devenit numele unei adevărate tradiții populare.

În fiecare an, în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie, mii de oameni se adună pe litoralul Mării Negre sau în alte locuri pentru a întâmpina împreună răsăritul.

Ascultă piesa Uriah Heep, privesc soarele ridicându-se și celebrează libertatea, prietenia și posibilitatea unui nou început. Tradiția s-a format în anii ’80, când asemenea întâlniri aveau și semnificația unei sfidări discrete a constrângerilor comuniste. Mai târziu, John Lawton, unul dintre marii vocaliști ai formației, a participat personal la aceste ceremonii muzicale.

Gândiți-vă ce izbândă artistică extraordinară! O piesă rock ajunge să schimbe felul în care oamenii întâmpină o dimineață. Nu mai este un simplu cântec.

Devine parte din existența lor. Iată adevărata posteritate a muzicii.

O epocă irepetabilă: „Lady in Black”, „The Wizard” și alte piese-cheie

Ar fi însă nedrept să reducem imensitatea Uriah Heep la „July Morning”. „Lady in Black” rămâne una dintre cele mai tulburătoare balade ale rock-ului clasic, cu simplitatea ei hipnotică și cu acea senzație de poveste spusă la marginea timpului.

„The Wizard” aduce universul fabulos, înțelepciunea misterioasă, fascinația pentru magie și mitologie care traversa creația trupei.

„Easy Livin’” este, dimpotrivă, o explozie de energie pură.

Rock concentrat, nervos, fără o singură secundă de ezitare.

„Gypsy”, „Look at Yourself”, „Sweet Lorraine”, „Stealin’”, „Sunrise”, „Return to Fantasy” – fiecare merită propriul capitol.

Au existat perioade când Uriah Heep părea capabilă să transforme orice idee muzicală într-un spectacol impresionant. Și toate acestea într-o vreme când rockul nu se temea de melodie, iar virtuozitatea instrumentală nu era considerată un defect de caracter.