Luna s-a format în doar cinci ore după impactul cu Theia

Luna s-a născut în doar cinci ore după impactul cosmic!

Un impact devastator, care a implicat o coliziune între planeta noastră în stadiul incipient și o protoplanetă de mărime similară cu Marte, cunoscută sub numele de Theia, ar fi generat satelitul natural al Pământului într-un interval de timp surprinzător de scurt: doar cinci ore. Această concluzie remarcabilă rezultă dintr-o serie nouă de simulări computerizate, elaborate recent, care integrează variabile critice precum temperatura internă a celor două corpuri cerești și modul în care această căldură afectează rezistența materială în momentul impactului.

Ipoteza impactului gigantic rămâne, în continuare, explicația dominantă acceptată în comunitatea științifică pentru originea Lunii.

Conform acestei teorii, Theia a lovit Terra la un unghi specific, suficient de favorabil pentru a ejecta în spațiu o masă imensă de rocă și metal, material care, prin procese gravitaționale ulterioare, s-a coagulat pentru a forma satelitul nostru actual.

Coordonarea acestor calcule complexe a fost asumată de Adeene Denton, cercetător afiliat la Southwest Research Institute din Statele Unite ale Americii. Echipa sa a reușit să implementeze în modelele matematice un factor esențial, și anume rezistența materialelor constitutive ale planetelor, aspect care fusese tratat ca fiind secundar sau neglijabil în simulările anterioare dedicate genezei lunare.

Denton a subliniat incertitudinea inițială a echipei, menționând că nu erau conștienți dacă această variabilă mecanică va avea o relevanță semnificativă în contextul formării Lunii. Totuși, odată cu rularea algoritmilor, s-a constatat că acest parametru joacă un rol fundamental în dinamica evenimentului.

Principiul fizic care stă la baza acestor descoperiri este simplu, dar cu consecințe majore: un corp ceresc care prezintă o temperatură internă ridicată posedă o rezistență structurală mai scăzută comparativ cu unul care este mai rece. Deoarece coliziunea cataclismică a avut loc într-o perioadă timpurie din istoria Sistemului Solar, atât Pământul, cât și Theia se aflau într-o stare de incandescență intensă în nucleul lor.

Rezistența materialelor a scurtează formarea Lunii la cinci ore!

Această temperatură ar fi dictat în mod decisiv comportamentul fizic al ambilor corpuri în timpul impactului.

Dacă scenariul presupune că Theia era mai rece și că ciocnirea a avut loc la aproximativ 100 până la 150 de milioane de ani după formarea planetelor, protoplaneta ar fi fost mult mai rigidă și rezistentă.

În acest caz, o proporție mai mare din masa Theiei ar fi supraviețuit impactului direct, iar Luna s-ar fi cristalizat lent, printr-un proces gradual, din discul de dărâmături rămase pe orbită.

În contrast, dacă impactul a survenit la mai puțin de 60 de milioane de ani după formarea planetelor, când Theia încă emana o căldură extremă din interior, structura sa ar fi fost fragilă. În această scenaristică, protoplaneta ar fi fost distrusă aproape integral, facilitând o formare a Lunii extrem de rapidă.

Denton a oferit o ilustrație concretă a acestui mecanism, declarând că atunci când au utilizat aceiași parametri ca în modelele inițiale ale impactului, incluzând aceeași structură termică în interiorul celor două corpuri, o Lună completă a apărut în simulări în aproximativ cinci ore.

Cinco ore au fost suficiente pentru a naște Luna!

Această afirmație a fost reluată de publicația Space. com, subliniind viteza neobișnuită a procesului.

Compoziția chimică și izotopică a satelitului terestru este, de asemenea, un subiect central în aceste analize.

Simulările indică faptul că Luna este constituită predominant din material provenit din mantaua Theiei, conținând o cantitate relativ redusă de substanță terestră. Cu toate acestea, persistă anumite discrepanțe izotopice între compoziția Lunii și cea a Pământului, care rămân dificil de reconciliate cu modelele actuale ale impactului. Aceste rezultate nu se limitează doar la istoria solară locală, ci au implicații largi pentru astrofizica extragalactică, în special pentru căutarea exolunilor.

Dacă sateliții naturali pot intra în existență în urma unor coliziuni într-un interval atât de scurt, discurile de resturi din jurul exoplanetelor telurice ar fi extrem de dificil de detectat prin observații astronomice, deoarece ar dispărea rapid.

Situația este distinctă în cazul planetelor gigantice gazoase, unde discurile de material se formează din reziduurile procesului de acreție planetară și tind să persiste mai mult timp. Studiul detaliat al acestor mecanisme a fost publicat în revista de specialitate The Astrophysical Journal Letters.

Articolul original a fost publicat pe data de 09.09.2026 și include o fotografie creditată Denton et al. din The Astrophysical Journal Letters, 2026.