Tudor Chirilă, despre „dictatura tăcerii” din teatru: De ce tac actorii în fața acuzațiilor de hărțuire?
O cultură a fricii în culise?
În urma unei investigații care a scos la iveală acuzații grave de hărțuire sexuală, agresiune și șantaj profesional la adresa regizorului Felix Alexa, Tudor Chirilă a lansat un atac dur la adresa pasivității din lumea artistică. Într-o postare tranșantă pe rețelele sociale, artistul susține că teatrul românesc este încă prizonierul unei mentalități toxice: aceea în care supraviețuirea profesională depinde de tăcere, de evitarea oricărui conflict și de menținerea unor relații „călduțe”, de teamă ca oportunitățile să nu dispară peste noapte.
Știri de Ultimă Oră
Departamentul de Stat al SUA anulează regula națională pentru noul pașaport
Netflix dă lovitura în noiembrie: Ce premiere aduce platforma?
Vreme rece, ploi torențiale și vânt puternic în București până miercuri
România, la BBC World News! Cum ne promovează Charlie Ottley pe internațional?Scandalul a reizbucnit după ce publicația Cultura la dubă a semnalat că, în octombrie 2026, Felix Alexa a fost angajat la Teatrul Național din București (TNB). Situația este cu atât mai tensionată cu cât, încă din ianuarie 2023, o investigație RISE Project a adus în spațiul public mărturiile unor foste studente și partenere care l-au acuzat pe regizor de abuzuri și șantaj.
Deși Alexa a negat constant acuzațiile, revenirea sa pe scena TNB a provocat un val de revoltă surdă în breaslă.
Chirilă a criticat direct managementul teatrului, reproșându-i directorului Ada Lupu Hausvater lipsa unei poziții ferme față de această numire.
Mai mult, artistul a taxat tăcerea actorilor din TNB: deși în culise aceștia își exprimă nemulțumirea și laudă jurnaliștii pentru investigații, în spațiul public preferă să rămână invizibili.
Unde este solidaritatea breslei?
Chirilă se întreabă retoric dacă această „strategie a tăcerii” a devenit, de fapt, rețeta succesului în teatru.
Artistul a făcut o paralelă amară cu protestele recente împotriva pontajului de opt ore, unde actorii au fost extrem de vocali, apărându-și statutul de „creatori”.
„De ce nu există o mobilizare similară pentru comportamentele abuzive?”, întreabă el, subliniind că indiferența față de hărțuire normalizează, în esență, un sistem nociv.
În viziunea sa, tăcerea nu este doar o lipsă de curaj, ci „anticamera” unor sisteme deviante care se perpetuează tocmai pentru că nimeni nu îndrăznește să spună „nu”.
În final, Chirilă oferă un contraexemplu salvator: colectivul Teatrului de Comedie, care, în urmă cu câțiva ani, s-a opus aproape unanim numirii unui manager interimar implicat în cazuri de poliție politică. Acea victorie a demonstrat că tăcerea nu este obligatorie și că, atunci când artiștii aleg să vorbească, dinamica puterii se poate schimba. Mesajul său este un avertisment clar: dictatura tăcerii se hrănește din complicitatea celor care aleg să nu ia atitudine.