Educația românească: performanță obsesivă în sistem neperformant – mesaj pentru părinți

Ce este metafora meditațiilor în interviu?

În curțile școlilor, copiii se mișcă liber, iar râsul lor se amestecă cu sunetul de pălărie care lovește asfaltul – o imagine de cotidiană care ascunde o realitate mult mai complexă. Profesorul Doru Căstăian, cu peste douăzeci și trei de ani de experiență în predare, a oferit un interviu profund pentru HotNews, în care a desfasurat o critică severă a sistemului de educație românească.

El nu se limitează să observe problemele: le explică originea, le denumește miturile și le pună în legătură cu o tendință broader – o obsesie națională pentru performanță care, paradoxal, se dezvoltă într-un context absolut neperformant.

„Nu există școli bune în România”, a declarat clar profesorul. „Există doar instituții care primesc premii sau care se confruntă cu lipsa de resurse.” Această afirmație nu este o exagerare, ci o constatare bazată pe observație directă și pe datele interne ale sistemului.

El explică că premiile, deși apar ca recunoaștere a meritului, sunt în realitate indicatorii unui mecanism defectuos: nu sunt rezultatul unei calități constante, ci al unor practici selectiviste, adesea desconectate de cea ce se întâmplă în clasă.

La fel, școlile care se confruntă cu „faimă” – cu lipsa de materiale, încălzire adecvată sau personal suficient – nu sunt echivalate cu slabiciune, ci cu o formă de rezistență în fața unui sistem care le lasă să supraviețuiască singure.

Unul dintre conceptele centrale ale interviului este metafora meditațiilor ca „mască de oxigen”. Profesorul Căstăian argumentează că necesitatea constantă de cursuri de formare, seminarii și programe de dezvoltare profesională nu indică un angajament spre excelență, ci o dependență patologică.

Când un profesor are nevoie să se „reîmplinească” prin meditații pentru a putea continua să predeze eficient, acest lucru arată că sistemul nu îi oferă condiții de bază pentru a funcționa.

Nu e o problemă de motivare individuală, ci o deficiență structurală: resursele, timpului, sprijinului metodologic și al libertății profesionale sunt insuficiente, iar soluția oferită este mai mult un placebo decât un tratament.

El continuă prin a desființa două mituri fundamentale ale discursului oficial despre educație. Primul este mitul școlilor „bune” – ideea că unele instituții ar reuși să depășească limitele sistemului prin calitate proprie. Al doilea este mitul sistemului care „produce vârfuri” – credința că, prin selecție și presiune, educația românească ar forma excepționalisti. Profesorul Căstăian le rejectează ambele cu determinare: „Nu sistemul dă vârfuri”.

În schimb, arată că succesurile individuale ale elevilor sunt, de cele mai multe ori, efectul mediului familial, al implicării părinților sau al efortului personal al profesorilor – nu al unui cadru institutional care să le susțină coerent.

Cum au evoluat politicile de performanță recent?

De asemenea, profesorul critiquează modul în care se concepe formarea continuă a cadrului didactic.

El o descrie ca fiind excesiv centralistă: autoritățile oferă finanțare și o listă predefinită de cursuri, fără să consulte necesarul specific al fiecărei școli sau al fiecărui profesor.

Nu există loc pentru iniciativa, pentru adaptare la context sau pentru experimentare. Toate aceste măsuri, în loc să crească autonomia, o diminuează, mergând spre o uniformizare care ignoră diversitatea nevoilor locale și ale elevilor.

Un alt punct critic abordat este evolutia recentă a politicilor de performanță.

Profesorul Căstăian notează că sistemul de premii de performanță, introdus pentru a înlocui vechia graduație de merit, a dus în realitate la o diluare a noțiunii de performanță.

În loc să recunoască și să recompenseze contribuțiile semnificative, mecanismul actual tende să reducă performanța la indicatori simpli, măsurabili și adesea superficiali – precum numărul de ore predate sau participarea la programe impuse de sus.

Acest lucru, spune el, conduce la o slăbiere a conceptului stesso și la o pierde a funcției sociale ale evaluării.

În continuare, profesorul se referă la datele PISA, care plasează România printre cele mai inechitabile sisteme de educație din lume. El subliniază o corelație troublătoare: rezultatele elevilor sunt puternic legate de veniturile părinților, ceea ce indică că sistemul nu compensă dezavantajul socio-economic, ci îl amplifică.

Deși această problemă este recunoscută la toate nivelele – de la școlă până la minister – politici efective de echitate lipsesc.

În schimb, se observă o tendință alarmantă: autoritățile sunt tot mai încetinate să reducă finanțările pentru programele destinate copiilor vulnerabili, chiar și atunci când datele arată clar necesitatea intervenției.

El caracterizează această contradicție ca fiind o „schizoidie completă”. La nivel declarativ, toți vorbesc despre incluziune, despre măsuri eficiente, despre sprijinul elevilor cu dificultăți. Dar atunci când vine momentul să se adopte deciziuni concrete, să se aloce resurse sau să se modifice procedurile, totul rămâne la nivel de declarații. Sistemul vorbește de echitate, dar acționează în sens opus – și aceasta nu este o neatență, ci o caracteristică structurală.