Realitatea sumbră din spatele Șantierului Naval Tulcea în perioada comunistă

Un incident grav a fost înregistrat pe 14 februarie 1979!

Realitatea sumbră din spatele Șantierului Naval Tulcea în perioada comunistă

Conform datelor furnizate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), dosarele secrete ale epocii dezvăluie o discrepanță uriașă între ambițiile partidului unic și haosul din interiorul uzinei. Înființarea acestui colos industrial a primit undă verde în septembrie 1974, moment în care liderii de la București aveau ca obiectiv major extinderea pescuitului pe oceane și crearea unei flote dedicate.

Alegerea orașului Tulcea pentru amplasarea acestui obiectiv a fost motivată geografic, delta oferind o ieșire strategică spre apele internaționale. Termenul inițial de punere în funcțiune a fost stabilit pentru anul 1980. Dacă primele etape de proiectare au aparținut ramurii industriale civile, traiectoria s-a schimbat radical în martie 1975, când Ministerul Apărării Naționale a preluat controlul absolut al investiției prin intermediul unui comandament special condus de generalul-colonel Ionel Vasile.

Strategia de acoperire a necesarului de personal prevedea dislocarea de experți din unitățile similare deja existente la Brăila și Galați. În paralel, populația băștinașă urma să fie atrasă și calificată direct la locul de muncă, iar o parte dintre cadrele tehnice superioare trebuiau să parcurgă stagii de pregătire în Republica Democrată Germană.

Totuși, în realitatea cotidiană, proiectul s-a împotmolit în numeroase blocaje care au compromis atât ritmul de producție, cât și formarea noilor generații de meseriași.

O notă informativă întocmită în martie 1978 releva faptul că șantierul ducea o lipsă acută de scule și consumabile elementare, deși lucrările ar fi trebuit să se afle într-un stadiu avansat. Inventarul carențelor includea lipsa mistriilor, a uneltelor de curățare, a bidinelelor și a vopselelor. Mai mult, rețeaua electrică era atât de subdimensionată încât nu putea susține utilajele mari, generând un pericol constant de incendiu. Condițiile minimale de igienă și confort pentru muncitori lipseau cu desăvârșire, nefiind amenajate grupuri sanitare sau vestiare adecvate.

Pe lângă deficiențele de infrastructură, rapoartele din octombrie 1978 semnalau o profundă degradare a disciplinei muncii. Anumite, conform documentelor, își petreceau timpul jucând cărți, bând alcool și evitând sarcinile de serviciu. Maiștrii însărcinați cu monitorizarea lor tolerau aceste abateri, în timp ce unii angajați erau folosiți la munci gospodărești pentru interesele personale ale conducerii. Toate aceste derapaje se resimțeau direct în calitatea slabă a reparațiilor navale, care depășeau constant termenele-limită stabilite.

Situația a devenit și mai alarmantă în privința minorilor trimiși în stagiul de practică industrială, un caz elocvent fiind consemnat în februarie 1979.

Pe lângă deficiențele de infrastructură?

Potrivit hârtiilor de la Securitate din 15 februarie, procesul didactic era total compromis.

Liceenii erau cazați în hale unde predarea noțiunilor teoretice era practic imposibilă din cauza unui motor instalat într-un atelier de strungărie din zona de dezarmare, al cărui zgomot asurzitor acoperea orice voce.

Un incident grav a fost înregistrat pe 14 februarie 1979, atunci când arderea unor conducte în imediata apropiere a atelierului a umplut spațiul cu fum dens, reducând vizibilitatea la zero și obligându-i pe elevi să inhaleze emisii toxice. Deși conducerea directă a fost avertizată, aceasta a rămas impasibilă. Mai mult, inginerul-șef și șeful serviciului de cadre își exprimaseră în mod repetat nemulțumirea față de prezența tinerilor în incintă.

Nici măsurile de protecție a muncii nu erau respectate, iar programa practică pe care liceul achitase o sumă considerabilă de 1,2 milioane de lei nu avea stabilit un plan concret de execuție.

Spre finalul anului 1979, Inspectoratul Județean de Securitate Tulcea a tras un semnal de alarmă privind vulnerabilitățile majore din incintă. Printre riscurile majore enumerate figurau blocarea căii ferate industriale din cauza depozitării haotice a materiilor prime și probabilitatea ridicată a unor accidente mortale. Un pericol uriaș îl constituia lipsa totală a pazei la fabrica de oxigen, un sector extrem de volatil unde oricine putea intra nestingherit.

Văzând că avertismentele anterioare fuseseră ignorate, șeful inspectoratului a decis să informeze direct prim-secretarul Comitetului Județean al PCR și să mediatizeze neregulile prin intermediul publicației locale „Delta”.

Nici măcar finalizarea producției nu aducea liniște. În prima lună a primăverii din 1980, momentul în care nava „Putna” a fost coborâtă la apă a generat momente critice. Beneficiarul ambarcațiunii, Întreprinderea de Pescuit Oceanic, nu mobilizase suficienți experți pentru preluarea la cheie, astfel că manevrele s-au desfășurat în condiții limită, evitându-se cu greu avarierea navei sau a infrastructurii portuare.